Ea – economistă, el… Scorpion. A fost întâlnire „aranjată“. Doi oameni diferiţi, cu meserii diferite, dar care, cu răbdare şi doruri multe, au învăţat repede să se iubească şi să-şi construiască o căsnicie fericită.
S-au cunoscut în septembrie 1998. Nu a fost dragoste la prima vedere, o recunosc astăzi amândoi. El, căpitan Cristian Răducu – pe atunci comandant de pluton la Batalionul 26 Infanterie „Scorpionii Roşii“ – zice că s-a dus la întâlnire la îndemnul unui coleg de serviciu. Avea deja o relaţie, dar, cum nu era ceva serios, nu risca nimic dacă făcea cunoştinţe noi. Ea – economist Nicoleta Răducu de astăzi – a fost invitată de soţia colegului cu pricina… Nici ea nu dădea pe dinafară de intenţii serioase la vremea aceea. Dar merita să încerce, şi-a spus pe drumul spre locul stabilit.
Întâlnirea a avut loc aşadar în patru, la o terasă, cu suc, voie bună şi prăjituri, evident. La final, deşi Cristian nu putea spune cu certitudine ce impresie i-a făcut Nicoleta şi nici ea nu era prea încântată că Făt-Frumos nu sosise pe calul alb mult visat, cei doi au stabilit o revedere. În cel mai scurt timp! Se pare că lucrurile au descurs mult mai bine în doi, aşa încât cununia a avut loc la numai câteva săptămâni, în decembrie.
Cele mai grele încercări – misiunile
Au trecut nouă ani de atunci. Timp în care tânăra familie Răducu s-a aşezat şi consolidat. Vreme în care cei doi soţi au învăţat să se iubească şi să se respecte, să aibă încredere unul în celălalt şi să-şi ofere sprijinul ori de câte ori viaţa i-a pus la încercare. Şi de încercări nu au dus lipsă deloc, dată fiind carierea militară a lui Cristian, deosebit de activă şi în plină ascensiune. „Am trecut prin toate etapele obişnuite ale unui militar: întâi am fost comandant de pluton, apoi comandant de companie şi în cele din urmă, până la această dată, ofiţer de Stat Major. La fiecare promovare, Nicoleta a fost alături de mine, să mă felicite şi să se bucure de realizările mele. Nici de momentele grele soţia mea nu a fost însă străină. Şi poate mai mult decât la bucurie, atunci mi-a fost cel mai aproape, a fost omul care m-a înţeles cel mai bine şi m-a iubit cu înflăcărare, care m-a încurajat neîncetat“, recunoaşte Cristian meritele deosebite ale soţiei sale.
Se pot număra pe degete perioadele dificile ale căsniciei lor de până acum: 2002 – misiunea din Kosovo, 2004 – misiunea din Irak, 2005 – Afganistan, iar în afară de acestea, două cursuri de pregătire militară în SUA şi Austria. Pentru tânăra familie, fiecare plecare a însemnat luni de dor şi de griji, pe care însă soţii Răducu au ştiut să le depăşească, statornici şi neclintiţi în iubirea lor.
„Un ciorăpel sau o mănuşă, să le simt aproape…“
Căpitan Cristian Răducu: „De câte ori am plecat, o parte din sufletul meu a rămas acasă, la ai mei. Prima dată a fost cel mai greu, bineînţeles. Chiar dacă nu era un teren de luptă, ci doar un curs de pregătire, nu mi-a fost deloc bine să merg la mii de kilometri departe de casă. Apoi au început misiunile. Când am plecat în Irak, fetiţa cea mică avea doar două luni. Când m-am întors, împlinea nouă – nu mă mai cunoştea şi mă durea sufletul… De fiecare dată, în bagaj puneam fotografii cu soţia şi copiii, ba luam chiar şi câte un ciorăpel sau o mănuşă de-ale fetelor, să simt că le am aproape… Acolo, în Irak, Afganistan, Kosovo, am trăit uneori momente crâncene. Au fost atacuri în care eu şi colegii ne-am simţit vieţile ameninţate, au fost misiuni de patrulare în care, văzând sărăcia, mizeria şi boala care îi îmbătrâneau pe copiii de acolo înainte de vreme, gândul îmi fugea la ai mei – să mă întorc şi să le port de grijă. Am rezistat însă, amăgind timpul cu telefoane sau mesaje pe internet. Nu a fost uşor niciodată, dar fericirea întoarcerii mă făcea să uit chinurile de departe!…“.
„Îl aşteptam pe bărbatul iubit…“
Economist Nicoleta Răducu: „La prima plecare nici nu am putut sta acasă – m-am întors la părinţi. Apoi, am început să mă obişnuiesc încet, încet. Uşor nu îmi era, trebuie să recunosc: eram şi mamă, şi tată. Dar nu îl aşteptam să-mi facă piaţa sau să ducă gunoiul. Pe astea puteam să le fac şi eu. Îl aşteptam pe bărbatul pe care îl iubeam şi de care mi-era dor şi pe tatăl copiilor mei. De fapt, asta mă durea cel mai tare: în cele câteva luni cât lipsea, se produceau schimbări enorme: copiii zâmbeau prima dată, făceau primii paşi, rosteau primul cuvânt, iar el nu era aici să vadă, să participe. De dor şi de griji, la început nu pierdeam nici o ştire de la televizor. De fapt, nici nu mă mai uitam pe alte programe. Când am văzut câte se pot întâmpla, am renunţat să mă mai uit – îmi făceam prea mult rău. Şi eu întotdeauna am fost o fire optimistă: nicicând nu am pus răul înainte, am sperat întotdeauna şi am aşteptat cu sufletul la gură întoarcerea lui“.
Reţeta fericirii: diferenţele care îi completează
Astăzi, Nicoleta şi Cristian Răducu sunt doi soţi fericiţi. Pe plan profesional, amândoi au avut satisfacţii de-a lungul anilor: ea lucrează ca economist la o firmă cunoscută din Craiova. El este un Scorpion încercat, cu trei medalii la activ: din Kosovo, Afganistan şi Bulgaria. Financiar, nici unul nu se poate plânge: atât din salariile Nicoletei, cât mai ales din misiunile lui Cristian, familia Răducu şi-a făcut norma de realizări pe nouă ani: au schimbat apartamentul, maşina, au plecat în concedii în locuri de mult visate. În ceea ce priveşte reţeta fericirii lor, ea nu constă nici în bani, nici în medalii, spun cei doi soţi. Ci în deplina înţelegere şi încredere, în diferenţele care nu îi separă, ci îi completează. Dar, mai ales, în cei doi îngeri de copii pe care iubirea lor i-a zămislit: Iulia Maria, de opt ani, şi Dorina Teodora, de trei ani.
